Discursul puterii

Puterea atrage. Cu cat este mai mare, cu atat eforturile pentru amplificarea ei sunt mai consistente. Puterea este considerata un triumf al personalitatii, este vazuta adesea ca o incununare a geniului individului sau grupului. Nu exista, se pare, alta cale mai eficienta de a ajunge in intimitatea puterii sau chiar in instapanirea ei decat aceea a discursivitatii.

Fie ca e vorba de o relatie discursiva dialogala (dezbaterea platformei candidatului cu alegatorii sai), fie ca e vorba de o interventie discursiv monologala (discursul presedintelui privind starea natiunii), in fiecare dintre situatiile invocate se urmareste legitimarea unei aspiratii, a unei masuri, in general, a unui act de putere.

Poate ca e greu sa gasim ceva mai de pret pentru sublinierea necesitatii echilibrului in acest joc permanent al insului cu puterea decat aceste cuvinte ale lui B. de Jouvenel: „Manuirea puterii sau a influentei trebuie, in cazul unui om cu adevarat bun, sa fie insotita de o teama constanta de a abuza de ea, de indoieli privind scopul urmarit si de scrupule privind metodele ce trebuie folosite.”